fbpx
Radu Cosașu. Pentru o literatură „minoră“

Radu Cosașu. Pentru o literatură „minoră“

Radu Cosașu este printre foarte puținii scriitori români care nu au încercat să-și ștear­gă din bibliografie cărțile angajate, realist-socialiste sau pur și simplu slabe din tinerețe, după cum nici nu a căutat să le acopere ori să le justifice complezent. Dimpotrivă, le‑a transformat în nucleul operei sale, punîndu-le în centrul unei autobiografii/auto­fic­țiuni voit redundante, revenind aspra lor în buclă, demascîndu-și mai aspru decît ar fi putut-o face un răuvoitor compromisurile și naivitățile începuturilor, privind înapoi nu cu mînie, dar cu autoironie, cu sarcasm. Ime­diat după sfîrșitul acelei epoci, pe care a perceput-o ulterior în toată grozăvia ei, dar care a fost singura în care i-a fost dat să deschidă ochii, să-și fixeze bezmetic visurile, idealurile, să-și urmeze credința politică, s-a fixat în zone marginale, scriind despre filme sau despre sport, cultivînd, ca un fel de peni­ten­ță, genurile așa-zis minore, precum articolul de gazetă, reportajul, eseul ocazional, confesiunea. Acele cărți sînt, recitite azi, sclipitoare prin inteligență și mai ales prin spiritul lor ludic, dar și prin bucuria de a fugi în fic­țiunea cinematografică, într-un fel de trecut feeric, total diferit de cel confiscat politic. Cărțile care au rezultat din acele texte (Un august pe un bloc de gheață, Alți doi ani pe un bloc de gheață, O viețuire cu Stan și Bran, Sonatine) nu au spart, pe moment, gura tîrgului, dar, puse una peste alta, au făcut explicită o poetică a derizoriului, a ieșirii din clișeul ideologizat al prezentului prin intermediul unui discurs aparent modest, dar conștient de acidul său subversiv, care submina nu numai realitatea oficială, confiscată politic, ci și proza canonică a vremii, în special dictatura romanului politic, curajos cu voie de la partid.

„Radu Cosașu scrie mereu aceeași carte“

Radu Cosașu s-a plasat cu bună știință undeva la marginea sistemului literar: nu venea, în literatura anilor 1960, de nicăieri, ci avea niște tinichele agățate de coadă, nu era perceput, asemenea celor din generația lui Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Matei Călinescu, Ion Alexandru, ca un erou care trebuie primit cu entuziasm principial, pentru a împinge în fundal literatura dogmatică a deceniului anterior. Nu se număra nici printre victimele din „generația războiului“ sau „generația pierdută“. Prin urmare, cultivarea formelor considerate minore era o tactică literară, dar și o formă de ironie mocnită. De acolo, de la peluza vieții literare aflate într-o efervescență continuă, autorul cocea ceva. Sau construia cu migală o operă care încă nu putea fi percepută.

Critica literară l-a primit la început cu reținere, apoi cu oarece curiozitate și abia după ce au apărut volumele din ciclul Supravie­țuirilor, cu reală deschidere și cu atenția pe care o merita. Și articolele lui Lucian Raicu, vechi prieten și coleg la „fabrica de scriitori“, se aprind cînd însoțesc volumele de după 1973. Radu Cosașu evocă într-un interviu din 2002, provocat de Iolanda Malamen, că Marin Preda l-ar fi somat, după primul volum al Supraviețuirilor, că e cazul să se ia în serios, „nu mai ești un tînăr scriitor, ai un loc în literatura română, vezi ce faci…“.

Ei bine, tocmai ideea că ar avea un astfel de loc asigurat nu i se potrivește lui Radu Cosașu: scrisul lui are în fibră plasarea periferică, implicit suspicioasă, de nu chiar mefientă față de orice sistem. Poate pentru că avea deja lecția dezamăgirii produse de un uriaș sistem. Statutul de scriitor important l-a căpătat Radu Cosașu, aș spune, abia după 1990. Așa s-a întîmplat și cu Norman Manea sau, în poezie, cu Mircea Ivănescu. Pe de o parte, algoritmul operei sale a devenit vizibil, chiar dacă autorul scrie, ca și autorul lui Mopete, un text prelungit, fără sfîrșit, adăugînd nuanțe peste nuanțe unui desen care este cunoscut cititorilor săi fideli. De altfel, într-un frumos eseu publicat în revista Transilvania, nr. 2, din 1978, Mircea Ivănescu sesiza această natură autogeneratoare, redundantă a cărților lui Cosașu, notînd că el „scrie mereu aceeași carte“ și că de aici pornesc profunzimea și unitatea scrisului său. Nu e greu să intuim că Mircea Ivănescu pleda, discret, și pentru propria formulă și că se regăsea în soluția aleasă de Radu Cosașu: „Cel mult ne putem exprima niște preferințe și reafirma o convingere – sau poate dor o speranță? – că menținerea într-un univers închis, pe care un autor și-l asumă cu maximă sinceritate și în care se angajează total, este preferabilă oricum și mai aproape de marea poezie, decît capacitatea de a crea personaje, situații și lumi“.

Citește continuarea pe www.observatorulcultural.ro