fbpx
laura stoica

Laura Stoica, rockeriţa care a refuzat compromisul: „Producătorii şi casele de discuri îi cereau să facă nişte copilării“

Laura Stoica a fost cea mai puternică voce rock a României până la finalul anilor ’90. Nimeni nu mai era ca ea. Însă brusc nu a mai fost la modă în ochii producătorilor. Ei au încercat s-o schimbe, iar ea s-a încăpăţânat să meargă pe drumul ei şi să nu accepte trocul de a deveni „mai comercială“.

Era o zi oarecare din România anilor ’80, când doamna Mariana Ionescu şi-a cumpărat o carte de chiromanţie şi, împreună cu prietena ei, a început să-şi desluşească destinul în liniile palmelor. Au fost surprinse-n fapt de nepoata doamnei Ionescu. Curioasă, fetiţa a întins palma ca să vadă ce-i rezervă viitorul. N-a durat mult până a început să plângă: linia vieţii era scurtă. „Nu vreau să mor devreme“, le-a spus printre suspine copila, în vreme ce mătuşa şi prietena acesteia o asigurau că metodele de ghicit viitorul sunt, de fapt, doar nişte bazaconii. Pe 9 martie 2006, televiziunile din România intrau în breaking news: nepoata doamnei Ionescu murise într-un accident auto. Profeţia – oricât de neverosimilă părea – se adeverise: Laura Stoica, celebra solistă pop-rock, cu voce răguşită, care le oferise românilor hituri precum „Un actor grăbit“, „Mai frumoasă“, „Vreau să am steaua mea“ şi „Nici o stea“, se stinsese la doar 38 de ani. Destinul o obliga să se retragă pentru totdeauna în backstage, alături de copilul de trei luni pe care-l purta în pântece şi de logodnicul ei, toboşarul Cristian Mărgescu. În acea seară, cuplul se întorcea de la un spectacol dedicat femeilor, organizat de Primăria Urziceni, care încheiase un contract cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, unde cântăreaţa era angajată la acea vreme. Iniţial, cap de afiş era Daniel Iordăchioaie, dar pentru că acesta a fost nevoit să-şi anuleze apariţia, teatrul a decis s-o trimită, în schimb, pe Laura Stoica. Înainte de fatidicul moment în care maşina artiştilor a fost lovită de o Dacia Papuc venită de pe contrasens, viaţa cântăreţei era dulce-amăruie. Personal, dorinţele i se împlineau, căci visa demult să-şi întemeieze o familie. Profesional însă, producătorii muzicali începuseră să-şi mute reflectoarele de pe ea – nu o mai considerau „la modă“.

În viaţa de zi cu zi, Laura Stoica era o persoană jovială şi energică, însă când urca pe scenă parcă se descătuşa complet şi devenea o adevărată showwoman. Pentru ea, muzica nu însemna doar să-i iasă perfect notele înalte, ci să atingă publicul într-un fel unic, motiv pentru care-şi analiza cu atenţie spectatorii.

„Nu pot ieşi de pe scenă fără să am senzaţia că ceva din mine a rămas acolo, fără să ştiu că tot ce-am avut mai bun din mine i-a convins pe cei din faţa mea. Nu pot să cobor de pe scenă dacă nu sunt mulţumită, dacă nu-i simt bucurându-se, dacă reacţiile lor n-au fost imediate la semnalele mele. Un artist se bucură de viaţa pe care o are pe-o scenă mai mult decât de cea pe care o are în afara scenei. Aşa simt eu, aşa sunt, poate se va schimba ceva vreodată, dar întotdeauna a fost pe primul plan cariera, dorinţa de a dărui celorlalţi dragoste, forţă“, spunea cântăreaţa, în 2002, în emisiunea TVR „Scrinul cu amintiri“.

laura stoica2În ciuda dăruirii sale, care n-a slăbit nicicând în intensitate, în ochii producătorilor români Laura Stoica începea să fie depăşită de vremuri. Însă talentul ei era de netăgăduit, iar ei ştiau asta. Aşa că au încercat să o schimbe: i-au propus să mai umble la stilul abordat în concerte şi la genul muzical. Însă pentru Laura lucrurile stăteau cât se poate de simplu: fie reuşită sau eşec, măcar a făcut ceva în care a crezut cu adevărat sau, aşa cum cânta ea, şi-a dorit mereu să aleagă drumul bun oricât de greu ar fi părut.

„Nu pot, pentru că eu simt rock. Îmi pare rău, nu vreau să cânt altceva.“ „Încercam să scoatem nişte piese, s-o ducem la TV, prin pilele pe care le aveam, ca să o scoatem în faţă şi ea spunea: «Băi, eu nu mai ştiu ce mai vrea publicul românesc. Nu mai ştiu, pur şi simplu»“, povestea, în 2010, una dintre prietenele cântăreţei, Maggie Chiţoran, pentru Acasă TV. Nu pot ieşi de pe scenă fără să am senzaţia că ceva din mine a rămas acolo, fără să ştiu că tot ce-am avut mai bun din mine i-a convins pe cei din faţa mea. Nu pot să cobor de pe scenă dacă nu sunt mulţumită, dacă nu-i simt bucurându-se, dacă reacţiile lor n-au fost imediate la semnalele mele. Un artist se bucură de viaţa pe care o are pe-o scenă mai mult decât de cea pe care o are în afara scenei.  Un impresar generos şi un album refuzat Să renunţe la muzică nu a fost niciodată o opţiune pentru Laura, aşa că nu s-a lăsat deznădăjduită de piedicile puse şi s-a concentrat pe crearea unui nou album. „Vino“ a fost gata de lansare în 2000, însă casele de producţie şi presa i-au întors spatele. Nici să producă albumul nu i-a fost uşor, însă impresarul Aurel Mitran a avut încredere în potenţialul produsului şi i-a fost alături, moral şi financiar, când nimeni altcineva nu a vrut s-o facă.  „În perioada respectivă, n-a găsit absolut niciun producător care să vrea să-i scoată acest album. Cel care i-a fost alături o perioadă destul de lungă a fost domnul Aurel Mitran, care i-a fost chiar impresar. I-a îndrumat foarte mult paşii în domeniul acesta. Dânsul i-a produs albumul, l-a finanţat şi, pentru că n-a găsit pe nimeni să-l scoată mai departe, care să-l masterizeze, l-a ţinut până când Laura n-a mai fost“, explică fratele cântăreţei, Alexandru Stoica.  Ca un ultim gest de preţuire, după moartea Laurei, impresarul a oferit albumul familiei artistei, fără să ceară nimic la schimb. „A fost un gest extraordinar de frumos şi de fiecare dată îi mulţumesc. Chiar o fac şi-n momentul acesta. Nu ştiu cine ar fi făcut aşa ceva. Dânsul n-a urmărit recuperarea banilor, mi l-a dat pur şi simplu, iar eu l-am scos şi există pe piaţă“, continuă Alexandru Stoica.

Citește mai mult pe adevarul.ro