fbpx

De ce te cheamă …escu?

Cum a ajuns sufixul „escu“ un brand românesc, precum terminația „ov“ sau „ski“ la slavi, particula „o“ la irlandezi sau „di“ la italieni.

Dacă citești articolul acesta în românește, este foarte probabil să fii un „…escu“. Povestea numelui tău de familie începe cu un strămoș întemeietor de sat. Să luăm exemplul dat de istoricul N. A. Constantinescu în al său Dicționar onomastic românesc: pe la 1820, ceata lui Negoiță Diaconul a întemeiat un sat, lângă Pucioasa. Așezarea s-a numit Diaconești (sufixul adjectival arată posesia, faptul că satul e al Diaconeștilor, care dețin pământul respectiv în comun). Pe la a treia generație, când s-a spart devălmășia, una dintre familiile componente și-a luat numele Diaconescu.

Acest procedeu de formare a „…escilor“, în trei pași – strămoș întemeietor, sat eponim cu formă de plural „ești“ și nume de familie în formă de singular în „escu“ – este atestat documentar încă din secolul al XIV-lea (au rămas în documente un Dăbăcescul la 1387 în Tara Românească sau un Șerbănescu pe la 1392 în Moldova) și s-a răspândit în secolul al XV-lea. Pe la începutul secolului al XIX-lea, avem un alt adaos la marea familie națională de „escu“: mulți boieri și negustori străini au luat numele moșiilor pe care le-au cumpărat spre a se împământeni. E cazul lui Tudor Vladimirescu – după satul Vlădimiri, din Jiul de Sus.

„Sufixul românesc  -esc, -ească îl continuă pe cel latin -iscus, cu origini străvechi indo-europene (a  existat, se pare, și în limba traco-dacă, în paleoslavă etc.), având drept corespondențe romanice: în portugheză -esco, în spaniolă -isco, în italiană –esco, în sardă -iscu“ – spune Domniţa Tomescu, autoarea cărții Numele de persoană la români. Perspectivă istorică. Azi, sufixul „escu“ este brand românesc, precum terminația „ov“ sau „ski“ la slavi, particula „o“ la irlandezi sau „di“ la italieni.

Citește mai mult pe National Geographic