fbpx

De ce nu trebuie să plângem peste măsură pentru cei răposaţi

Despărţirea oamenilor care se iubesc unul pe celălalt pricinuieşte mare întristare şi zdrobire a inimii. Apostolul Pavel, pregătindu-se să meargă la Ierusalim, i-a chemat pe păstorii bisericii din Efes şi, dându-le învăţături ziditoare de suflet, le-a spus: „Şi acum, iată, eu ştiu că voi toţi, printre care am petrecut propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu, nu veţi mai vedea faţa mea” (Faptele Apostolilor 20, 25). Când şi-a încheiat cuvântarea către ei, „mare jale i-a cuprins pe toţi şi, căzînd pe grumazul lui Pavel, îl sărutau, cuprinşi de jale mai ales pentru cuvântul pe care îl spusese, că n-au să mai vadă faţa lui” (Faptele Apostolilor 20, 37- 38). Atât de tristă şi de dureroasă este despărţirea celor ce se iubesc şi, mai ales, atunci când cei ce se despart nu se mai pot revedea.

Cea mai mare durere este atunci când pe cei ce se iubesc îi desparte moartea; căci moartea înseamnă despărţirea sufletului de trup, de prieteni şi de camarazi. O, cât de dureroasă este această despărţire prin moarte!

Aşadar, nu este îndoială în faptul că despărţirea celui iubit de cei iubiţi şi, mai ales, despărţirea prin moarte, pricinuieşte oamenilor durere: despărţirea unuia de celălalt, a fraţilor de fraţi, a copiilor de părinţi, a părinţilor de copii nu are loc fără plâns amar. Însă în harul cel nou tot aşa trebuie să fie? La această întrebare vreau să dobândesc şi să transmit celor îndureraţi răspunsul Domnului Însuşi din Dumnezeiasca Scriptură.

Spune-ne, Hristoase Mântuitorule, trebuie să ne întristăm peste măsură atunci când cineva dintre cei iubiţi de noi se desparte de noi prin moarte vremelnică cu îngăduinţa Ta? Domnul ne răspunde acelaşi lucru, pe care l-a spus Apostolilor îndureraţi: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27). Ca şi cum Mântuitorul ar spune aşa: „Să nu vă gândiţi la faptul că Eu vă las şi că Mă desparte de voi moartea ruşinoasă, ci la faptul că Eu Mă duc la Tatăl, că plec din această viaţă plină de durere în viaţa fără de sfârşit, unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin”.

Citește continuarea pe www.doxologia.ro