fbpx

Ce-aș scrie eu în wikipedia despre suflet

Dintre toate animalele, omul e cel mai arogant. Are cateva motive serioase: niciun animal nu stie sa faca un ceas, o masina, o poezie sau o pictura. Cand arunca o privire in jur pe planeta asta, omul chiar n-are cu cine sa stea de vorba.

(Bine, in unele cazuri si pentru ca nu e suficient de destept inca incat sa descifreze limbajul altor mamifere superioare – vezi balenele…)

Dar sa revin: omul e singurul animal care se uita la alte animale, vede ca e facut mai mult sau mai putin la fel si totusi e capabil sa traga concluzia ca n-are nicio legatura cu ele.

Soarcele are si el nas. Maimuta are si ea urechi. Cainele are par pe cap cum avem si noi. Sigur, formele difera, dar diferenta e cam intre un Ferarri si un Polo, nu intre Pamant si Luna. Suntem din acelasi aluat.

Omul insa nu poate accepta asa niste rude necioplite, murdare si de care ti-e cam rusine. Asa ca a inventat un concept: sufletul. Doar noi il avem, sa fie clar.

Sufletul are o functie duala, ca o barca de salvare la care poti totusi sa canti si simfonii: e solutia prin care scapam de moarte. Si in acelasi timp e interpretarea poetica a ceea ce stiinta medicala numeste constiinta de sine.

Stim ca existam. Ni se pare ca doar noi stim asta in Sistemul Solar si, pentru ca inca nu avem o explicatie de ce, am introdus in povestea asta un factor ceresc: divinitatea.

Cei mai multi oameni, religiosi sau nu, cred in existenta sufletului. Unii au citit ca are cateva grame, care s-ar elibera in momentul mortii – fireste ca povestea n-a putut fi replicata si in conditii controlate de laborator, insa se simte foarte in largul ei pe youtube.  Altii cauta certitudinea existentei lui in doctrinele religioase. Pentru cele mai multe dintre ele, sufletul e ca bulele din Cola: nu pot fara!

Daca ati ajuns pana aici si vreti o seara confortabila pe mai departe, va rog sa nu mai cititi. Chiar va rog, caci pastila pe care v-o propun aici se inghite usor si efectele secundare va vor urmari cateva zile.

Ati ramas cu mine? Ok, inseamna ca sunteti gata de un mic experiment mental. 

Care incepe cu o intrebare: ati avut vreodata o ruda care, spre batranete, suferea de senilitate? Daca ati avut stiti cum se manifesta: omul acela isi pierde mai intai din amintiri si, dupa aceea sau in paralel, din personalitate. Reactiile lui nu mai sunt aceleasi. E mai nervos daca inainte era placid, e mai trist daca inainte era vesel.

Cu fiecare zi nu mai e acelasi. La inceput se mai poate sta de vorba cu el, desi raspunsurile nu sunt cele pe care le astepti. In fazele finale, NU MAI E ACOLO. Se uita in zare, nu stie cine esti, insa poate trai asa ceva vreme, caci inca mai poate manca, digera, trai…

Am trait experienta asta cu doi oameni. Bunica si tata. Urmez eu, si stiu exact ce urmeaza.

Citește mai mult pe blogul lui Lucian Mândruță